Survival of the fattest

22

22 de ani. 22 de ani trecuti de la 22 decembrie 1989. Ziua in care sotii Ceausescu au fugit din cladirea CC-ului. Ziua in care, probabil, ne-am simtit pentru prima data…liberi(?).

Aveam doar 11 ani, insa tin minte perfect detalii din ziua aceea si din zilele ce-au urmat. Stateam la coada. Stateam la coada la ulei. Nu, nu era o promotie, era “portia” de ulei a familiei pe luna respectiva.  Era un ulei aproape negru si care mirosea a peste, un ulei pe care-l pompau dintr-un vas imens de tabla. Si noi stateam la coada mult si bine printre rafturile pline cu cutii de asa zisi “creveti” expandati din Vietnam.

Nu, nu imi verificam e-mailul pe telefon cat timp stateam la coada aia sau la altele. Nu stiu ce faceam. Poate-i priveam pe oameni in ochi, cine stie. Obiceiuri primitive.

La un moment data apare mama. N-o mai vazusem asa. Speriata, panicata. Ma ia de mana, “mergem acasa”! “Hai in casa, ca e plin de teroristi care trag in oameni. E revolutie. Oamenii il dau jos pe Ceausescu”. Paranteza: toate astea se intamplau in Reghin, judetul Mures. Orasel in care nu s-a tras nici macar cu prastia(asta nu inseamna ca nu avem si noi revolutionarii nostri, platiti cu cate 2000 de lei/luna…dar asta e o alta discutie).

N-am inteles eu exact ce inseamna revolutia asta pana m-am pus in fata televizorului. Televizor care, bineinteles ca era semi-defect, se oprea din 30 in 30 de minute pt. cate 5 minute. Urma sa luam altul, COLOR, cu ajutorul pilelor, desigur. Va dati seama ca o luam razna in momentele alea cruciale, fara televizor.

Tin minte perfect ca eram extraordinar de fericit. Atat de fericit cum n-am mai fost de atunci. Nu se compara cu nimic senzatia aia.

Priveam desfasurarea evenimentelor la televizor…auzisem de Dinescu, Caramitru, probabil de la Europa Libera, radio ascultat de parintii mei…nu stiu. Stiam ca ei sunt oamenii buni. Ei imi vor da Coca Cola, guma de mestecat “ca in Ungaria”, tot ce e mai bun pe lume.

Habar n-aveam ca parte din ce auzim/vedem acolo sunt dezinformari de prost-gust.

Eram atat de indobitociti de minciunile ce se spuneau pe post, incat atunci cand am mers cu trenul, cu parintii, pana la Ludus, in minutele in care trenul trecea pe langa Targu Mures toti pasagerii s-au ascuns cumva cat mai aproape de podeaua vagonului astfel incat lunetistii sa n-aiba sanse sa ii impuste. Acum te gandesti “cum poate fi cineva ATAT de prost?”. Ei uite ca s-a putut. 

Si am ajuns sa fim liberi. Am stat la cozi uriase pt. ziare, la primele ore ale diminetii, am asistat cu mintea unui copil de 11-12 ani la evenimentele din martie ’90 de la Tg. Mures, la mineriade, la “nu ne vindem tara”…
Simteam ca ceva nu e in regula. Acum stiu ca multe nu erau in regula. Prea multe, si pentru prea mult timp.

Cine a trecut prin toata perioada asta de “tranzitie”, sau de “democratie originala”, fie si cu mintea unui copil, a unui adolescent, stie ca nu va putea pune niciodata stampila de vot pe niciun partid care are vreo tangenta vaga cu Iliescu. Ion Iliescu.

Sa zicem ca e bine ca suntem unde suntem. Puteam fi insa mult, mult mai departe. Pacat. Au trecut totusi 22 de ani. L

N-am sa-i pot uita niciodata pe cei care si-au dat viata in perioada respectiva. Si-au dat viata pentru ca eu sa scriu aceste randuri liber. Pentru ca da, suntem liberi. Ma simt liber.

N-am sa-i pot ierta niciodata pe cei care-au atarnat ca o piatra de moara la gatul Romaniei timp de…nici nu mai stiu, 15 ani? E ingrozitor.

 (sursa foto: Reuters)

P.S. Dupa 22 de ani, tot nu stim cine si la ordinul cui au tras in oameni atunci. Bravo, Romania. Felicitari.